Tara mea, Romanie draga...,

....sunt si eu o parte din tine....

Aceasta scrisoare vine de departe, aceasta scrisoare va strabate mai bine de 1600km; aceasta scrisoare va ajunge la tine in ciuda faptului ca de cele mai multe ori scrisorile din afara nu ajung in tara sau cele din tara sunt trimise catre destinatai deja desfacute.

Sper ca aceste randuri sa te gaseasca mai bine, mai linistita, mai impacata si poate mai senina...Eu am multe de povestit, de impartasit insa mi-ar face mai multa placere sa mai aflu din taina ta, din cutiile din poduri prafuite, murmurul izvoarelor de la munte; ce mai zic batranii? gospodariile sunt pregatite de iarna? animalele vor trece acestei ierni? granele din hambare? care-i pulsul pietelor din orase, al targurilor de la sate? a fost o toamna bogata? au oamenii camarile pregatite de iarna sau inca "mai merge" asa? cum iti este? te supara ceva? ce ai pe suflet, ce te apasa?

Te rog linisteste-te, nu mai inghite in sec si spune-mi asa cu lacrimi fierbinti ce anume te raneste atat de tare din ceea ce facem; poate asa va fi mai clar pentru majoritatea si poate se vor infiripa, poate se vor tese noptile comportamente noi, mai bune, idei mai sanatoase, mai frumoase, se vor spala sufletele suferinde si o data cu rasaritul soarelui se vor ridica inimile purificate...Nu ezita, nu mai fi ingaduitoare si permisiva, urla de durere ca te ineci in gunoaie; urla de frig ca nu mai ai padurile-ti dragi care sa te acopere, sa te imbrace de frigul aprig al iernii; minunatele tale paduri care vara obisnuiau sa te mangaie cu freamatul lor delicat, sa te racoreasca putin in zilele toride. Vorbeste-le oamenilor , indruma-i ca o mama iubitoare si duioasa, sopteste-le cu drag cum sa-ti aranjeze frumos gradina; intre proprietati sa lase gard viu, sa se apuce urgent de impadurit ca nepotii nostri vor duce dorul focului din soba; sa stranga gunoaiele si sa nu mai arunce altele in loc, ne vom afunda in putregai curand si doar focul este purificator.

Ah, tara mea iubita, sunt si eu o dezertoare...Cu parere de rau ma inclin pana la pamant... si-ti fac aceasta destainuire: iarta-ma, iarta-ma ca sunt aici, pe alte meleaguri invatand sa iubesc si sa respect un alt pamant care ma hraneste, sunt aici si invat o alta limba care este poate la fel de dulce insa pentru mine care port "un mic talisman" - dulce-i graiul romanesc, mi-e greu sa-mi doresc sa traiesc aici, mi-e greu pentru ca realitatea ma loveste crunt si-mi arata partea mai putin frumoasa a lucrurilor.Aici traiesc iar in iluzie asa cum traiam si acasa, acasa evitam sa-mi concentrez atentia prea mult pe lucrurile mai putin placute si sa ma dedic celor frumoase.Aici refuz sa-mi amintesc griul oraselor si pastrez in memorie locurile colorate, inmiresmate, frumoase.Dorul de acasa, este "vina" lui... (inca sunt aceeasi, dau vina pe altii, nu incerc sa gasesc neregularitati la mine si sa le indrept in timp util) E trist sa ies la plimbare, sa ma uit la case, la gradinile oamenilor si sa vad cum din putinul, multul pe care il au incearca sa faca ceva frumos.Aseara am iesit singura la plimbare in satul vecin si am vazut o batranica, incerca sa-si traga ruloul la geam, se sprijinea anevoie intr-un bat, am reusit sa observ insa ca avea la geam multe flori si o steluta cu lumina; banuiesc ca locuieste singura, casa nu era prea mare si nu parea ca ar fi tineri prin preajma. Prin comparatie, am salutat-o (aici toata lumea se saluta desi nu se cunosc) si m-am gandit in urmatoarea secunda acasa, la satele noastre, la batranii nostri, la casele batranesti...ah...

Da, te port in gand, te port in suflet, te port in inima...Desi pare mult spus si desigur intr-un mod egoist, fals si pompos, acum, mai mult ca oricand imi pare rau ca tinerii isi reneaga tara, ca maturii pleaca sa munceasca in alte tari, ca varstnicii isi plang batranetile cum pot si pe unde mai pot, nelasandu-se batuti de soarta, mereu cu batul in mana si in pozitia drepti la cantul cocosului. Harnicia lor, stradania cu care au muncit o viata-ntreaga pentru copii iar copiii au plecat.

Draga mea, cand pronunt numele tau inevitabil ma gandesc la "sarutul lui Ion", ma gandesc la dragostea fata de pamantul stramosesc, ma gandesc la strabunii mei care au muncit si care asemeni lui Ion au sarutat poate in alte moduri pamantul drag. Departe si totusi mi se cutremura fiinta cand rostesc cuvantul pamant. Acest "sarut" apare ca un act al posesiunii, ca o dovada clara a nevoii de a poseda, de a avea. Nu intamplator simt ca imi lipsesc lucruri si ca apare un discomfort atunci cand nu am. Totul s-a accentuat de cand am venit aici.

 " Pentru Ion, pamantul inseamna situatie sociala, demnitate umana, posibilitatea de a munci cu folos. Ion este simbolul unei chemari mistice a pamantului, este simbolul omului care incearca sa depaseasca starea de mizerie, de inferioritate sociala si morala. Pentru Ion, acest flacau zdravan si harnic, saracia, adica lipsa pamantului, e o permanenta suferinta si preocuparea cea mare e cum sa-l obtina." (sursa net)

Consider ca Ion se afla inca in noi, sub diferite moduri, purtand o varietate complexa de nuante, insa tot avem nevoie SA FIM avocati, medici, prof.univ. si nu SA LUCRAM CA avocati, CA medici, CA prof.univ. Etalarea aceasta nu da bine, ne goleste, ne secatuieste de seva si pierdem din vedere ceea ce este important FRUMOSUL simplitatii, autenticitatii, unicitatii, al adevarului. In oglinda vom vedea pe d-na Doctor si nu o femeie de 30 de ani, frumoasa, matura si delicata, mereu atenta la detalii, care isi iubeste nespus de mult copilasii.

Cum sa facem draga mea sa ne trezim din acest somn al indiferentie, al dezinteresului, al neplacerii, al arogantei, a victimizarii inutile? Cum sa aducem iar lumina in Gradina ta acum acoperita de uscaturi, putregaiuri si maracini? Cum sa ma bucur eu pe deplin aici, la km distanta, de lucrurile de aici fara a ma gandi prin comparatie acasa? Am deja un raspuns: ar fi bine sa invat sa traiesc aici, pentru ca aici este prezentul meu; cei de acasa au prezentul lor; eu am acces la platoul cunoasterii intr-un anumit punct, cei de acasa il au accesul in alt punct, poate diametral opus cu al meu. Iar eu daca sunt bine cu mine, ma simt oriunde acasa. Cum sa prezint tara mea fara a nu-mi aminti nimic despre ignoranta oamenilor si nerusinarea sistemului. Cum este posibil ca la varsta de 24 de noi sa iau in calcul mai degraba plecarea din tara in locul unei aventuri in locurile natale in vederea cladirii unui viitor? Eu nu sunt aici pentru ca mi-e scarba de Romania ci datorita contextului. Adevarul este ca nu ma pot desprinde de tara mea atat de usor ( nu ma pot desprinde la modul sa nu-mi mai pese ci sa ma bucur ca eu sunt aici bine si restu'adica voi si tara mea Dumnezeu cu mila); nu stiu cum sa fac sa pastrez Romania in sufletul meu si sa ma bucur fara resentimente, remuscari, vinovatiii inutile ca aici am mai mult, mai frumos; AICI este MAI BINE decat ACOLO. E trist, e dureros...

Romanie draga, trezeste-te precum si imnul spune. Alunga gustul amar si redevino o luptatoare si  spera, insa nu spera cu mainile in san ci intr-un mod activ. Vorba aceea "Dumnezeu iti da dar nu-ti baga si-n traista". Atitudinea noastra este singurul locul care ne apartine cu adevarat, lucru la care exteriorul nu poate avea acces indiferent cat de grea este situatia in care ne aflam. Viktor Frankl, intemeietorul logoterapiei spunea:

 "„Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne putem aminti de acei oameni care, trecând din baracă în baracă, îsi dăruiau altora ultima lor bucată de pâine. Vor fi fost puţini la număr, dar îndeajuns de mulţi pentru a dovedi că totul îi poate fi luat omului, mai puţin un lucru: ultima dintre libertăti - aceea de a-si alege atitudinea într-un anumit set de circumstante, de a-si alege propriul mod de a fi.”

Premiza că motorul principal al existenţei umane este vointa de sens. Omul zilelor noastre este frustrat existential şi suferă de un sentiment de lipsă de sens, de un „vacuum existential”.

Principiile de bază ale logoterapiei intenţionează să umple acest gol prin următoarele :

1. Viata are sens sub toate circumstanţele, chiar si în cele mai disperate.
2. Motivatia noastră de-a trăi este motivaţia de-a da un sens vietii.
3. Avem libertatea de-a alege ceea ce are sens pentru noi, chiar şi atunci când suntem pusi într-o situatie de suferintă extremă.

Sensul vietii nu-l dă neapărat descoperirea lui Dumnezeu, nu invocă vreo divinitate, ci este dat de: înfăptuirea a ceva (o operă, o sarcină, o misiune etc) – descoperirea valorilor creatoare; experimentarea a ceva (natura, opera de artă, relatia cu o altă persoană, iubirea etc) – descoperirea valorilor experientiale; atitudinea pe care o putem lua în situaţii care nu mai pot fi schimbate, de ex., în cazul unei suferinte, făcând apel la libertatea noastră de voinţă putem transforma o încercare, sau o nenorocire, într-o realizare personală – descoperirea valorilor atitudinale. Frankl sublinia că nu este neapărat necesară descoperirea valorii suferintei, oamenii nu trebuie să sufere gratuit, suferinta capătă sens doar atunci când este inevitabilă, ca de exemplu: în cazul unei boli incurabile, în conditii de prizonierat etc, când omului nu-i mai rămâne altceva de ales. "

(sursa)

Oare chiar nu avem nici un motiv sa vrem sa facem mai bine? Oare nu merita truda stramosilor putin mai mult respect din partea noastra? Oare traditiile noastre nu sunt frumoase, oare tara noastra nu este frumoasa? Nu este intr-adevar frumoasa sau nu stim noi sa o vedem frumoasa? Oare nu a venit vremea sa ne gandim putin la ceea ce facem noi, la ceea ce aducem, la participarea noastra pentru o tara mai frumoasa si un trai mai bun? Si in trecut oamenii fost saraci si nu prea aveau ce manca insa nu cred ca-si huleau parintii atat de mult ca acum. Poate ca inainte exista frica de tata si din aceasta cauza copiii nu comentau, nu aveau replica in fata tatalui, acum insa, pentru ca suntem liberi ne dam drumul la gura si nu ne mai putem opri. Acum mai sarutam mana parintilor? Oare sa fi fost un obicei gresit? Ar fi bine sa intelegem ca respectul nu se bazeaza pe frica asa cum era inainte si nici sa nu existe ca in prezent si se dezvolta pe masura ce ne ingrijim de noi.

O calatorie in afara ( o scurta vacanta) te poate ajuta sa vezi diferentele fizice evidente; putem vorbi despre o tara mai curata, servicii de calitate, alt stil arhitectural; pleci dupa o saptamana cu ideea ca ai vazut ceva frumos, ca oamenii sunt mai amabili ca acasa, ca este altceva in afara, ca se traieste mai bine si incepi sa-ti blamezi tara, incepi sa o urasti chiar; ca aici nu se face, ca aici nu se drege. Dar tu ce dracu'faci ca tara asta sa arate mai bine? O vorbesti macar de bine sau e mai simplu sa arunci paie pe foc? Arunci macar biletul la cosul de gunoi dupa ce ai coborat din autobuz? Expectantele nu aduc nici un progres. Munca este salvarea noastra. Nu este important cine este vinovatul ci ce putem face pentru a iesi din aceasta stare de nebunie nationala. Greseala apare atunci cand incepe ideea unei comparatii, fiecare tara are istoria ei de viata, nemultumirirle transmise din generatie in generatie, rolul nostru este sa ne dam tot interesul pentru a face ceva, orice, totul, mai bine.

A locui sau a incerca sa te stabilesti intr-o alta taraeste cu totul alta poveste: vorbim acum despre bagajul cu care aterizezi pe aeroportul din noul taram. Ai pus cele necesare sau au luat cu tine doar inutilitati precum haine, pantofi, creme? se auzi o voce soptind. Eu am cazut in capcana tanarului atotstiutor si am omis aceasta piesa importanta, mirodenia care avea sa-mi lase prajitura fara aroma si de ce nu fara gust. Acum imi permit sa amintesc printre cele necesare urmatoarele si sa renunt la comparatii pentru ca nu duc nicaieri:

• O carte buna, reprezentativa, o carte a unui scriitor care ti-a marcat copilaria, adolescenta, un scriitor care a sadit o floare in gradina Romaniei interioare si acum cand esti departe si nostalgia te cuprinde si lacrimile curg fara oprire te duci si te plimbi pe aleea ta preferata, te apleci usor si lasi ca mireasma sa-ti cuprinda intreg corpul, intreaga fiinta si sa te imbratiseze pentru ca ai nevoie, ai nevoie pentru ca acum esti vulnerabil, nu este o rusine ci este o minune sa poti simti atat de multe si sa nu stii cum sa le gestionezi;
• un CD pe care sa-l asculti atunci cand dorul te aseaza in genunchi si te face sa ceri ajutor si acelasi CD sa-l asculti cand plangi de bucurie, cand ai reusit sa mai urci o treapta pe noua scara;
• o fotografie a unui loc drag, poate facuta in concediu, poate doar o amintire de pe vremea cand te plimbai abatut  pe strazi si ti-a atras atentia simplitatea unui peisaj si pentru cateva secunde ti-a alungat gandurile negre;
• o vedere cu orasul, satul natal; acolo unde ai facut primii pasi, unde ai spus primele cuvinte, unde ai inseninat chipuri si ai minunat pe cei dragi - minti sclipitoare si totusi nu ca a ta;
• o imagine a cimitirului unde rudele tale se odihnesc iar aceasta imagine o pastrezi invelita in foita de aur pentru ca uneori sa sufli iar aurul pulbere va lua forma unui strabun drag si in timp ce conduci masina ta cea noua, de lux, poate iti vei aminti de copilarie si de carul cu boi al bunicului de la munte si cat de fericit ai fost cand mama te-a lasat in sfarsit sa te plimbi cu el;
• o imagine cu scoala si dascalii ce ti-au modelat caracterul cu grija si multa dragoste, l-au decorat cu filigran si acum daca tot esti departe arunca o privire, vezi de-l mai zaresti iar de-l gasesti adu-l la lumina sa te minunezi, asa cum o faceai odata;
• prietenii, pentru ca multi dintre ei se vor pierde in negura timpului;
• parintii vor numara zilele, lunile poate si anii si vor astepta mereu.

Tara draga, iarta-ne ca te ranim atat de adanc si atat de constient! Nu uita straine: roman te-ai nascut si vei purta asta mereu cu tine desi vrei sa fugi sa ascunzi "rusinea". Fii in pace acolo unde esti si daca plangi sa plangi sincer, din inima mereu si nu te lauda! 

Sa fim binecuvantati si noi si tara noastra care ne hraneste zi de zi!

Cu drag...