...de copacii din padure. Am gasit cativa dornici de prietenii vindecatoare. Pana azi am imbratisat copaci dar n.am simtit ceva deosebit asa cum mai descriu unele persoane. La mine nu a mers si ma intrebam de ce...Aseara am citit intr-o carte - Cartea Cristatelor * Cristale care vindeca - DaEl Walker despre cateva exercitii de conectare la natura / impamantare. Mi-a atras atentia cel cu copacul. In carte scria sa te asezi cu spatele de tulpina copacului, sa-ti pui talpile pe eventualele radacini iesite din pamant si sa devii una cu el, sa simti cum te contopesti cu arborele, sa simti cum radacinile lui devin si ale tale si ajungi in inima pamantului.
Azi m-am rezemat si eu. Am simtit liniste, protectie, sprijin, furnicaturi in maini, o usoara durere de cap. Rugaciunea inimii m-a linistit, mi-a dat putere, m-a ajutat sa respir. Dupa o jumatate de ora de mers prin padure am ajuns acasa si m-am simtit foarte slabita, am avut ameteli si eram insetata (semn ca aveam ceva ce trebuia eliminat). Aceste senzatii au fost foarte asemanatoare cu cele avute dupa primirea initierii in Reiki sau dupa sedinta de curatire avuta anul trecut la Targul de Esoterism din Nürnberg.
Ce sa fac cu greutatea care tot apasa? Ma sufoca. Este o greutate ce a rasarit de ceva timp in mine, nu stiu de unde e dar stiu ca are nevoie de aer, de Lumina, de un dus. Este o greutate purtatoare de suferinta, o suferinta care creeaza neincetat tristete. Da, este izvorul de tristete al sufletului. Iar un suflet nu are nici un motiv sa fie trist ci doar suparat, indurerat dar niciodata trist. Motorul sau este Bucuria iar tristetea este opusul bucuriei. Un suflet bucuros poate fi suparat, poate purta in/cu sine durere sfasietoare insa un suflet bucuros nu poate fi trist asa cum un suflet trist nu poate fi bucuros ci doar fericit. Suferinta poate transcende si poate deveni bucurie insa tristetea nu are un suport pentru a face saltul catre bucurie. ( cam asta am inteles eu din conferintele audio ale Maicii Siluana si ulterior din analiza cotidianului meu)
Imi este dor de Amintiri. Ultimele trei zile m-au mangaiat cu raze calde. Obrajii mi-au fost sarutati parinteste de unchiul Soare iar copila din mine a inchis ochii respirand adanc si a privit cerul senin. Ce mare si linistitor e cerul. Cat de minunate sunt pasarile ce canta dis-de-dimineata. De trei zile ma trezesc si privesc cu drag linia rosiatica a orizontului. Rasaritul soarelui se reflecta in ferestele caselor somnoroase. Ce dar frumos sa deschid usa camerei, sa pasesc afara impreuna cu Lana si sa fiu intampinata de aerul caldut si parfumat de primavara timpurie.
Inca sufar dar devin constienta de bubele cu care imi este acoperit sufletul. Plansul este un balsam bun atat timp cat nu e lamentare ci ramane la stadiul de strigat de ajutor in vederea unei schimbari catre mai bine. Mereu am fost buna la teorie.
Colajele sunt farame din viata noastra pe care uneori uitam ca am primit-o in dar si inca o avem.
Noapte blanda!
