"Există, de mult, un clişeu al psihoterapiei care spune că oamenii se căsătoresc adeseori cu persoane care seamănă cu părintele cu care au avut de luptat în copilărie. Conceptul nu este foarte corect. E vorba nu atât de faptul că perechea pe care o alegem seamănă cu mama sau tatăl, ci că numai cu aceşti parteneri suntem capabile să împărtăşim aceleaşi sentimente şi să ne confruntăm cu aceleaşi dificultăţi, cu care suntem obişnuite din copilărie; suntem în stare să reproducem atmosfera din copilărie cu care suntem atât de familiarizate şi să facem uz de aceleaşi manevre pe care le-am tot exersat. 

Tocmai acest lucru reprezintă, pentru cele mai multe dintre noi, dragostea. Ne simţim în largul nostru, ca acasă, desăvârşit de bine, cu persoana lângă care putem executa toate mişcările pe care le ştim şi pentru care simţim emoţii familiare. Chiar dacă mişcările nu dau rezultate §i ne simţim jenate de sentimentele noastre, nu cunoaştem altele.

 Avem o anume senzaţie că aparţinem acelui bărbat — partener de dans - care ne lasă să executăm paşii pe care-i ştim deja. Cu el şi nu cu altul, hotărâm să stabilim relaţia pe care s-o facem să meargă. Nu există o substanţă chimică mai atrăgătoare decât sentimentul de tainică familiaritate apărut când se întâlnesc un bărbat şi o femeie ale căror modele de comportament se îmbină perfect ca piesele dintr-un joc de puzzle.

 Dacă, în plus, bărbatul îi oferă femeii ocazia de a se zbate să învingă sentimentele de suferinţă şi neputinţă din copilărie, când nu era iubită şi dorită, atunci atracţia devine pentru ea irezistibilă. Cu alte cuvinte, cu cât a fost mai mare durerea în copilărie, cu atât e mai puternic impulsul de a o reconstitui şi stăpâni la maturitate."

FEMEI CARE IUBESC PREA MULT - Robin Norwood