Ganduri acasa

Aici, departe de situatia atat de rece de acasa, nu-mi ramane de facut decat sa trimit tuturor oamenilor, romanilor, gandurile mele calde, bune si pline de speranta. Tocmai am iesit de la dus si ma gandesc cu parere de rau ca sunt acasa sute, poate chiar mii de suflete care se lupta cu gerul, cu terminarea alimentelor, a lemnelor pentru foc, sunt animale ( nu doar pasarile cerului) care rabda de foame (aici pasarile iernii sunt fericite si norocoase, cele mai multe gospodarii agata de vreo ramura cate un saculet cu seminte). Ar fi bine, frumos, minunat sa ajutam atat cat putem, chiar daca cu o floare nu se face primavara, chiar daca ne numaram printre cele 1% inimi care actioneaza atat cat pot.

Desi risc sa fiu blamata pentru necunostinta de cauza (ca eu sunt departe, stau la caldurica si am cele necesare, in concluzie nu duc lipsa de nimic), imi permit totusi sa afirm ca aceste zile sunt momentele ideale de incercare a exercitiului de intr-ajutorare, de daruire, de intins mana catre cel care nu are, el (celalalt) are tot o mana inghetata la fel ca a ta, dar poate tu ai unde sa mergi sa te incalzesti, el poate nu, ai putea sa-i dai totusi manusile tale.

Resturile de paine care, de cele mai multe ori ajung la ghena, si-ar putea gasi un loc tare bun, de pervaz sau in gradina din spatele blocului (dupa ce am curatat putin zapada in prealabil) iar vrabiutele, istetele, le-ar gasi cu dibacie si tare recunoscatoare ar mai fi. Astfel ca in diminetile de vara vor veni la geamul tau si-ti vor canta "Buna dimineata" pe limba lor drept multumire pentru minunea si darul ce le-ai facut.

Poate nu ne mai rugam (in stilul clasic) insa un gand bun care sa aduca speranta, putere, rabdare, vointa, control al disperarii, putem trimite fiecare, din patul nostru cald, din camera noastra frumos luminata, catre cei aflati la nevoie. Lumea acesta virtuala ne invita intr-o calatorie putin diferita decat realitatea din satele noastre. Poate multi am uitat:

•  cum e sa speli de mana si sa nu cunosti inca lejeritatea, usurinta spalatului la masina automata;
• cum e sa cari apa de la fantana; 
• cum e  sa inghete apa (asta daca ai robinet in casa); 
• cum e sa tai lemne la minus 15 grade sau mai bine; 
• cum e sa lasi cainele afara in lant desi e ger si viscoleste cu pofta nebuna ("datoria cainelui e sa pazeasca casa, curtea, nu sa stea in casa la caldura; doar e un ANIMAL"-prin traducere, un simplu obiect insulfetit de care ne folosim atat cat se afla in stare de functiune, daca e batran, sau a mancat ceva otrava, asta e, altul) -> o alta fateta a egoismului si inca un motiv de schimbare si inca un moment in care nu par ridicola ca scriu despre astfel de lucruri.

Intentia mea este doar sa fac posibila oglindirea acestei alte parti a realitatii rurale in oglinda urbanismului. Cum putem sa alergam dupa crearea unei imagini cat mai aproape de perfectiune cand nu cunoastem si nu putem intelege valoarea suferintei umane, cand nu suntem in stare sa ne putem, fie si pentru doua secunde, in locul unei alte persoane. Daca am incepe cu membrii familiei, apoi cu partenerul (a), am reusi sa ne dezvoltam un anumit simt al "apoapelui", al lui "tu" sau "el", al "celuilalt", al "altruismului" in ultima instanta dar asta inseamna moartea Eu-ului si doare.

"Dupa mine potopul", mi-as dori sa pot schimba acest lucru, sa transform acest slogan intr-un motto constructiv, iubitor, datator de ajutor la nevoie. A fost valabil si pentru mine intr-o vreme si nu am inteles cand mentorul a vorbit cu mine si mi-a explicat cum stateau lucrurile de fapt. M-am trezit intr-un final si acum incerc sa ma lupt cu norii de pe cer in speranta ca intr-o buna zi va fi senin si in interiorul nostru, al fiecaruia.

Omul ajunge sa actiuneze abia cand este incoltit din toate partile, cred ca aceasta perioada de iarna grea ofera un bun prilej pentru a nu mai sta cu mainile in san si a astepta sa vina Sfantul Duh sa dea zapada de pe trotuar ca ... noi...nu o facem. Aici, in Germania, fiecare cetatean are obligatia de a curata partea de trotuar din fata casei sale. Daca se intampla un accident in urma ignoratei si lenii tale si cineva cade si isi rupe o mana, un picior, ceva, te poate da in judecata si vei plati tu, nu casa de aigurari. De ce sa astepti pana in ultimul moment, de ce sa astepti pana tot trotuarul este acoperit, iar zapada destul de mare, iar munca pe masura, pe cata vreme, in fiecare familie sunt mai multi membri, in blocuri sunt destui locatari, asadar fiecare cot la cot ar putea curata, de exemplu trotuarul, si nu ar face-o pentru Basescu ci pentru ei, pentru ca ei vor merge p-acolo. E mai simplu sa stai cu mana intinsa poate cineva va face ceva, decat sa fii tu cel care incepe si poate asa vor veni si altii; si poate asa mai socializam putin, se mai dezvolta si spiritul comuniunii, al grupului, al lui "a fi impreuna la bine si la greu", am uita ca anul trecut ne-am certat pentru locul de parcare si poate ne vom saluta iar.

O seara calduroasa si multe ganduri bune!