Credință vs Încredere

"Christos a insistat mult asupra acestui aspect: faptul că trăirea nivelului de conștiință colectivă este disponibilă oricui, că totul se află deja în interior, că este suficient nu ”credință” cât un bob de muștar ci mai curând încredere cât un bob de muștar. Credința și încrederea sunt lucruri diferite, căci credința se referă mai curând la ceva exterior sieși, pe când încrederea are ca punct de aplicare interiorul. Umanitatea, acum două mii de ani, era atât de încremenită în dualitate, atât de înțepenită în perspectiva unei divinități exterioare sieși, încât nu putea percepe cu adevărat mesajul lui Christos. Christos însuși a devenit o imagine exterioară și o confirmare a dualității. Umanitatea a făcut din el un ”chip ciplit” la care să se închine, nepercepând natura interioară a lui Christos și faptul că El se află înăuntru. Cineva care stă în genunchi în fața unei statui a lui Christos este ceva obișnuit, dar cineva care afirmă ”eu sunt Christos” este, din perspectiva acestei umanități care trăiește starea de alienare, o blasfemie. Cine ar face așa ceva ar ajunge cel mai probabil într-un spital de boli psihice. Este semnul neînțelegerii profunde a naturii multidimensionale a conștiinței umane și aceasta este pe cale să se schimbe. Aceasta este transformarea la care participăm cu toți, schimbarea de paradigmă sau oricum ați vrea s-o numiți. Umanitatea începe să devină conștientă de această natură multidimensională a propriei conștiințe, începe să iasă de sub imensa putere de seducție a identificării exclusive cu corpul și mai ales cu mintea sa, începe să ridice vălul de orbire care i-a acoperit privirea un timp atât de îndelungat.

Faptul că umanitatea a fost oarbă nu este și nu a fost niciodată un lucru ”rău”. Nu a fost o pedeapsă divină pentru vreun păcat uitat și nu a fost niciodată urmarea unei erori. A fost urmarea unei alegeri la nivel de Suflet. Alegerea experienței de a fi uman, de a coborî în densitatea unui trup și de a explora această dimensiune a realității prin experiență directă. Din perspectiva Sufletului, orice experiență este un act de creație și un gest de expansiune prin experiență a conștiinței Sufletului. Dar din perspectiva unei ființe umane aflate în plină experiență și în plină uitare adevăratei sale naturi, starea de identificare cu corpul-minte este un adevărat coșmar. Aspectul divin al propriei ființe devine atât de îndepărtat încât pare străin, pare o ființă exterioară și de neînțeles. În logica umană, limitată, care are nevoie de explicații (”de ce am fost aruncat din rai?”), experiența dureroasă a ruperii de întreg pare o pedeapsă. O întreagă mitologie a suferinței, a vinovăției și a păcatului s-au născut din această dorință de ”explica” ceea ce s-a petrecut. O mitologie pe cale de a se dizolva în aceste timpuri ale recuperării adevăratei conștiințe a umanității."

Continuarea o puteti citi aici