Răutatea noastră e strigătul de durere neputincioasă prin care am vrea ca lumea să fie mai bună!

Reacţionând cu rău la rău nu reușim decât să înmulțim răul pe pământ. Putem ieși din acest cerc vicios doar dacă cerem de la Dumnezeu puterea și știința Lui de a accepta durerea pe care ne-o produce răul, fără a răni și noi, dar și fără a tolera răul. Adică, e nevoie să spunem că e rău, că ne doare, că noi gândim altfel, dar fără să jignim, fără să ne certăm, sau să ridicăm tonul. 

Doar să ne rugăm în gând şi a binecuvânta sufletul rănit de rău și să cerem de la Domnul milă pentru răul care ne rănește pe noi. Așa, încet, încet, vom învăţa un fel de a fi care ne va ajuta să descoperim că în lume nu e doar rău, ci și multă frumusețe și bunătate și vom deveni lucrători ai Binelui care vine de Sus! 

Răutatea noastră e strigătul de durere neputincioasă prin care am vrea ca lumea să fie mai bună! Dar ea devine mai bună, doar dacă fiecare dintre noi alegem Binele!Avem nevoie de răbdare, inteligenţă, curăţirea sufletului prin împlinirea poruncilor Domnului, disciplinarea trupului prin nevoinţă cât poţi tu, de luminarea minţii prin rugăciune, şi de putere prin Spovedanie şi Împărtășanie! (MS)

 Maica Siluana

Am revazut aseara un film  care mi-a placut mult si care mi-a readus in prim plan aspectele salvarii de sine. De ce sunt folosite aceste sintagme tot mai des: sa salvam planeta, sa ne salvam, sa devenim mai buni, sa iubim? Salvarea apare in momentul in care este identificat unul sau mai multi factori agresori improtriva unui element lipsit de aparare si aparent predispus vatamarii. Asadar oamenii sunt locuitorii acestei planete. Prin urmare avem nevoie de o analiza a acestei ecuatii pentru a putea identifica cu precizie care dintre aceste doua elemente este agresorul si care reprezinta partea agresata.Aparent, totul se afla in mainile noastre, natura (linistita) se gaseste sub puterea vointei noastre. Natura dazlantuita insa, ne aseaza frumos in genunchi cerand ajutor de la Zei.

Carl Gustav Jung: “ …multi oameni inteligenti si complet treji traiesc de parca n-ar fi invatat niciodata sa-si foloseasca organele de simt: nu vad lucrurile din fata ochilor, nu aud cuvintele care le suna in urechi, nu observa lucrurile pe care le ating sau le gusta. Unii traiesc fara a fi constienti de starea propriului corp. Sunt altii care pot sa traiasca in cea mai ciudata stare de constiinta, de parca starea la care au ajuns azi este definitiva, fara posibilitatea schimbarii, sau ca si acum lumea si psihicul ar fi statice si asa ar ramane pe vecie.” (Codul lui Oreste)

Pentru a incepe procesul de Salvare avem nevoie de putin timp pentru a fi impreuna cu noi insine, pentru a ne (re)gasi, pentru a ne (re)cunoaste, pentru a ne (re)descoperi. Statul cu sine este de multe ori greu, obositor si enervant. Gandurile curg asemeni raurilor poluate din prezent. Despre "hic et nunc" nici nu se pune problema pentru ca ajungem sa traim trecutul (daca as fi facut asa, daca as fi ales altceva) sau preferam calea onirismului unde alegem sa sadim semintele dorintelor noastre in speranta unor vremuri mai bune si a unei fericiri care sa ne pice din cer (doar d'aia exista Dumnezeu, ca noi sa cerem, sa intindem mana si sa primim).

Salvarea ca proces in sine presupune reusita eliberarii, scoaterii, iesirii dintr-o incurcatura. In cazul nostru, este vorba despre o evaluare a calitatii vietii noastre, a ce-mi face placere si ce nu. Dar si aceasta placere este incadrata intre anumiti parametri care, aparent, ni-i setam. Uitam totusi ca cel care va verifica si va regla bunul mers al lucrurilor nu suntem noi, acest Ego parfumat si imbracat bine (desi prioritatile ar fi altele), ci o entitate superioara, nevazuta, neidentificata de ochiul nostru fizic. Aceasta ne ofera zilnic frumosul din noi, acel frumos care ne face sa ne trezim dimineata si sa mergem la serviciu, ne ofera doza suficienta pentru a fi sarmanti la intalnirea de sambata seara cu noile hainute cumparate.

Dupa Freud, omul traieste conform a doua principii: cel al placerii si cel al durerii (a evitarii acesteia). In perioada studentiei am locuit cu mai multi tineri intr-un apartament inchiriat (fara balcon). O parte dintre noi erau fumatori altii nu. Locul de fumat era bucataria, ales fara a intreba ci datorita majoritatii. Placerea mea era sa fumez, sa fumez la caldurica, evitarea durerii s-ar traduce prin: "nu-mi pasa de ceilalti, daca imi este mie bine, este perfect; nu voi iesi afara, in frig sa fumez doar pentru ca celor 3 nefumatori din casa nu le convine. (Egoism). Oricum  nu sunt singura, si ceilalti procedeaza la fel; de ce ar trebui sa-mi pese doar mie)" asa gandeam p'atunci.

Acesta este doar o infima parte din realitatea egoista a zilelor noastre. Asadar, datorita durerii, care mi-a fost impusa de acea entitate superioara, suferinta pe care nu am mai putut-o evita, am fost nevoita sa o traiesc si cu timpul, sa o accept, am descoperit o alta latura a lumescului, aceea a "te pune si in pielea celuilalt", a privi o situatie si cu ochii celeilalte persoane, nu doar prin prisma vederii tale ghidate de "comandorul placerii, al confortului personal". Azi, daca m-as putea intoarce in timp, as intreba daca se poate sa fumez in bucatarie, daca da, ok, daca nu, ma voi intreba pe mine : Esti sigura ca vrei sa mergi afara, in frig sa fumezi? Daca da, ok din nou, daca nu, atunci e nu, nu voi fuma. Atentie insa, acum urmeaza partea mai delicata, eu am fost cea care a ales sa nu fumeze deci nu ma voi razbuna pe ceilalti in prezent, sau pe viitor, pentru ca nu au fost de acord cu fumatul in casa, prin urmare am nevoie de respect, vointa, disciplina si multa constienta (sa realizez ca am fost eu cea care a vrut sa procedeze asa si nu altfel) pentru a nu da vina pe ceilalti pentru nesatisfacerea propriilor nevoi. Nu sunt ei vinovati, decizia a fost a mea. Daca ma supar pe mine si nu pe ceilalti iar cad in groapa, colacul de salvare este realizarea, constientizarea faptului ca noi si nimeni altcineva suntem responsabili de alegerile noastre.

Cum sa mergem mai departe cu toata aceasta povara provocata de frustrare?
In primul rand as mentiona dorinta de salvare, de schimbare, de iesire din acest cerc ametitor. Daca aceasta exista ( deci "s-a umplut paharul" pentru ca nu mai vrem sa-l varsam si sa facem loc iar "potiunii magice"), atunci este nevoie de un plan personal de antrenament. Amintesc:

• Acceptarea trecutului asa cum ne-a fost dat sa ni-l petrecem. (De ce ne-a fost dat? Pentru ca pana la momentul trezirii interioare noi actionam conform credintelor preluate de la ceilalti, a exemplelor din viata de zi cu zi, a educatiei si a comorii ancestrale. In momentul in care realizam ca noi suntem mai mult decat ceea ce facem, gandim, oferim, atunci incepe zidirea de sine, abia atunci suntem responsabili pe noi insine, de actiunile noastre, de greselile noastre. A nu se intelege ca daca lovesti pe cineva intentionat este absolvit de vina, nu, pt ca ai discernamant). Acesta reprezinta punctul de inceput al salvarii de sine. Daca mergem pe acelasi drum cu noroi, unde nefericirea ne este calauza, destiantia nu este foarte greu de anticipat: autodistrugerea pentru ca refuzam sa vedem poarta catre eliberare, iesirea;

•  Iertarea de sine, pentru ca in acele momente nu am putut proceda mai bine, nu stiam mai multe, nu stiam ca exista si o alta modalitate de a trai in aceasta lume; 

• Iertarea semenilor. Vom spune "E vina parintilor mei, ei m-au educat asa, ei m-au invatat ca daca imi doresc ceva nu este bine; cand eram mic voiam sa ma uit mai mult la televizor si daca incepeam sa plang si sa-mi cer dreptul imi spuneau ca nu am voie. De ce nu am voie? Pentru ca nu vreau eu!!! Ce am invatat eu din asta? Sa-mi doresc sa fiu puternic, atat de puternic incat sa-i fac pe ceilalti sa se simta mici si neputinciosi iar cand vor dori ceva de la mine, nu voi voi sa le dau, ma voi bucura de rugamintile lor si ma voi simti un om normal pentru ca asta am invatat acasa si voi fi si putin frustrat ca altii nu traiesc atat de acut drama mea). Despre dragostea si loialitatea fata de parinti, aici;

• Recunoasterea greselilor si parerea de rau. "Da, eu am fost acela care ti-a facut rau, regret ca te-am facut sa suferi. Acum sunt alt om." Aceasta etapa oglindeste foarte bine pasul urias pe care l-am facut catre salvarea de sine. "Vreau sa ma schimb, nu mai vreau sa fiu acel om mohocanos, nefericit, abatut, rautacios, frustrat ca a vrut sa refuze o invitatie la film cu colegii de la noul job si in cele din urma a acceptat, doar pentru ca nu a invatat inca sa spuna nu." Si asa se reia cercul refuzului bucuriei;

• Accepaterea sau nu a scuzelor noastre de catre ceilalti. Daca oferim celorlalti regretele noastre este bine sa fim pregatiti ca unii dintre ei sa nu stie sa primeasca astfel de "daruri" si atunci sa lanseze noi "atacuri". Datoria noastra este de a oferi, daca unii nu primesc, ii priveste stric pe ei. Noi am facut ceea ce ne-a corespuns;

• Duelul interior. O data ce am pornit pe acest drum pavat (l-am lasat in urma pe cel cu noroi), posibilitatea unei recaderi, a unei reintoarceri este destul de mare; de aceea avem nevoie de un suport, de un punct de sprijin care sa ne ajute sa rasturnam pamantul interior (asa cum spunea Arhimede - " Daţi-mi o pârghie destul de lungă şi un punct de sprijin şi voi răsturna întreaga lume cu o singură mână" . Asadar, aceasta lupta intre partea buna din noi si partea care ne indeamna la lucruri mai putin bune, alcatuieste pista de lansare catre noul Om, adevaratul Om, Omul care a ales sa-si dezvaluie sinele, sinele frumos, sinele divin. De unde luam acest suport, unde gasim aceasta "parghie destul de lunga"? Eu am (re)gasit-o in interior, in Dumnezeul interior (inca mai am mult de munca insa stiu ca sunt pe drumul cel bun); 

• Mentinerea noul drum.Continuitatea. Daca am reusit sa identificam demonii interiori, fricile si gandurile care ne macina, nu ne ramane de facut decat sa continuam lupta, sa ne imbunatatim echipamentul de lupta si prin multa munca, dorinta, credinta, spreranta, iubire si disciplina vom izbuti sa ramanem drepti. Sa ne mentinem ancora in locul cel mai sigur pentru corabia noastra pentru ca vor mai fi si momente in care devenim lenesi si nu mai avem chef si vrem putina liniste insa am ajuns prea departe pentru a ne reintoarce la calduroasa, binecunoscuta mocrila.

Intregul proces de devenire se va intinde pe o lunga perioada de timp, desi este greut, reprezinta fereasta catre mai bine, catre bucurie, catre acel ceva care ne lipseste acum si acest gol il umplem cu sex in exces, cu net, cu ignoranta, cu egoism, cu barfe, cu shopping, cu 2 job-rui (doar doar mintea ne va fi ocupata cu ceva si astfel ne vom putea spune ca iata cu noua masina primita o data cu avansarea de la serviciu ne face sa ne simtim cu adevarat fericiti, un mod de autohipnotizare).

Pe cat e de greu (la inceput), pe atat e de frumos (devine frumos si aduce multa bucurie, iubire de sine, liniste si satisfactie de sine). Pe cat e de solicitant pe atat e de simplu. Nu este nevoie de nimic altceva decat sa treci efectiv la treaba. Asa cum spunea si Brancusi: " Lucrurile nu sunt greu de facut. Greu este sa te pui in starea de a le face." Daca reusim sa ne punem in starea de a le face nu vom avea decat de  castigat, ne vom uita dimineata in oglinda si vom spune: "X (numele) te iubesc, sunt mandru(a) de tine ca reusesti sa mergi mai departe". Sa nu mai stam atata pe ganduri si sa ne apucam de treaba ca avem multe de facut si de impartasit.

In incheiere, un exemplu de suport:

Ca să poți lucra mai departe la dezrădăcinarea patimilor, e important să ceri și să primești pocăința cea adevărată. Pocăința ne ajută să ieșim din capcana țesută din iluziile că putem să ne eliberăm de răul din afara noastră ignorând răul din noi și să ne recunoaștem ca moștenitori activi și conștienți ai răutății întregii lumi căzute.

Ca să putem înțelege ce este pocăința adevărată avem nevoie să o deosebim de sentimentul nevrotic al vinovăției.

Vinovăția nevrotică este o reacție a egoului care imită pocăința. Când ne simțim vinovați, chiar dacă ne cerem iertare, de fapt ne îndreptățim, căutăm cauzele în altă parte, acuzăm pe altcineva și rămânem cu convingerea că am fi putut sau am putea de acum înainte, să ne purtăm mai bine, să fim altfel. Și asta numai și numai pentru a ascunde de la fața conștiinței că nu putem fi buni, că n-am putut face altfel și că nici nu vom putea fără Dumnezeu!

Când ne pocăim cu adevărat, nu avem ce făgădui lui Dumnezeu, nu avem ce să-I dăm și înțelegem, în sfârșit, că tot ce cere El de la noi este să-L primim, să-L lăsăm să ne slujească, să ne vindece, să ne umple de bucuria Lui.

Da, vom simți o mare durere, o cumplită întristare a sufletului și o adevărată zdrobire a inimii văzându-ne cum suntem. Trăind asta fără disimulare și apărare, Îl vom lăsa pe Mângâietorul să intre în inima noastră zdrobită și vom simți mila Domnului și odihna înțelegerii că nu mai e nevoie să ne străduim să fim altfel, altcineva.

Abia de aici încolo putem începe lucrarea poruncilor. Până atunci, tot ce facem nu e decât cosmetizare morală, viclenie sau autoamăgire.

Semnele pocăinței sunt: lacrimile, durerea inimii însoțită de mângâiere și de încrederea în făgăduințele Domnului.

Semnele vinovăției nevrotice sunt: frica, furia, autocompătimirea, victimizarea.

(Maica Siluana)

O noapte linistita!