"Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne , poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.
Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre."
"A-l iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi nu-i de ajuns, căci poţi fi ursuz, acru, morocănos şi aspru şi să nu te iubeşti nici pe tine însuţi. (Ori să fii un fanatic şi să crezi că binele se propovăduieşte cu bâta şi cu închisoarea ori să-ţi închipui că din moment ce ţi-ai pus pe umeri o manta neagră şi te uiţi crunt la oameni ai devenit creştin.)
Trebuie să-l iubim pe aproapele nostru aşa cum spune Domnul la Ioan 13,34: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi“.
Poruncă aşadar nouă pentru că iudaismul cunoştea preceptul iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi, dar creştinismul ne cere mai mult şi are în vedere tocmai posibilitatea unor firi posace şi oţărâte care nici pe ele însele nu se iubesc. Iar Domnul cum şi-a dovedit iubirea? Urcându-se pe cruce pentru alţii.
Vasăzică esenţa stă în dăruire, în ieşirea din sine, nu cu trupul astral, cum spun spiritiştii, ci printr-un efort al voinţei nimicitoare de egolatrie."
"Mai întâi, această lume are un alt fel de timp. Este timpul ritmului biologic, nu cel al ceasornicului şi al tuturor lucrurilor condiţionate de ceasornic. Nu există grabă. Este ştiut faptul că percepţia timpului este subiectivă, deci dependentă de calitatea atenţiei noastre, de gradul de interes sau de lehamite, şi de configurarea comportamentului în funcţie de rutine, scopuri şi termene-limită. Aici prezentul este auto-suficient, dar nu este vorba despre un prezent static. Este un prezent care dansează – o formă aflată în plină desfăşurare, care nu are o destinaţie precisă în viitor, fiind, pur şi simplu, propriul ei ţel. El pleacă şi soseşte simultan, iar sământa reprezintă un ţel în aceeaşi măsură ca floarea. Prin urmare, există timp pentru a percepe fiecare detaliu al mişcării într-o articulare cu nuanţe infinit mai bogate. De obicei, noi nu privim lucrurile, ci, mai degrabă, le trecem în revistă. Ochiul vede tipuri şi categorii – floare, frunză, piatră, pasăre, foc – mai mult imagini mentale decât lucruri, contururi vagi umplute cu culori şterse, mereu puţin prăfuite şi terne.
Dar aici, luminozitatea şi conturul unui mugur înflorind se aprofundează continuu. Există timp să le vezi, timp pentru ca întreaga ţesătură de vene şi capilare să se desfăşoare pe ecranul conştiinţei, timp să vezi până în străfunduri forma verdelui, care nu este deloc verde, ci un întreg spectru care se stabilizează ca verde – purpură, aur, turcoazul sclipind în soare al oceanului, luminozitatea intensă a smaraldului. Nu mă pot hotărî unde sfârşeşte forma şi începe culoarea. Mugurele s-a deschis şi fragedele frunze se ivesc şi se retrag cu un gest care este fără îndoială unul comunicativ, dar care nu spune decât ”Astfel!”. Şi asta este cumva foarte plăcut, chiar cât se poate de limpede. Semnificaţia este transparentă aşa cum culoarea şi textura sunt transparente, cu lumina ce nu pare să cadă asupra diverselor suprafeţe, ci să fie chiar înăuntrul structurii şi culorii. De fapt, acolo se şi află lumina, căci ea este trinitatea inseparabilă compusă din soare, obiect şi ochi, iar alchimia frunzei este tocmai culoarea şi lumina ei."
Trăiesc cu certitudinea adevărului lăuntric al lui Dumnezeu. În eul meu lăuntric, şi nu în opiniile celorlalţi sta adevărata victorie.
Ce contează dacă oamenii mă acuză? Ce importanţă au aplauzele lor? Trăiesc pentru a fi pe placul Tău, Doamne, Dumnezeule, încrezător că, atunci când Tu eşti cu mine, sunt apărat, chiar şi de o hoardă de duşmani.
Văd lumea cu ochii calmului şi ai credinţei. Pentru că ştiu că, aşa cum îi văd pe ceilalţi, aşa voi deveni eu însumi.
Insuflă-mi, până în miezul fiinţei mele, bucuria Ta. Ajută-mă să fiu conştient de Tine, Doamne, Dumnezeule, în tot ceea ce văd.
Viaţa mea exterioară este reflectarea gândurilor mele interioare. Plin de bucurie dumnezeiască, exprim bucuria şi armonia lui Dumnezeu în tot ceea ce fac.
Atunci când Tu eşti aproape, Doamne, Dumnezeule, problemele nu pot exista. Dă-mi puterea să Te port întotdeauna în inima mea.
"Calea iniţiatică este calea EXERCIŢIULUI, adică a muncii continue asupra noastră înşine.
„Munca” iniţiatică nu este, trebuie s-o spunem din start, un „a face”, un „a acţiona”. Ci este o întâmpinare(acceptare), o primire. Înseamnă a asculta cu atenţie. Înseamnă a lăsa să se întâmple, să vină la noi, un adevăr care depăşeşte adevărul obişnuit al eului nostru şi care îndeamnă la o anumită transformare de sine.
...o tehnică bine stăpânită devine o „oglindă activă” care, printr-o neîncetată repetare, pune în lumină falsele atitudini ale omului interior. În acest sens, a ne antrena nu reprezintă deci un principiu din Orient şi nici nu cere adoptarea unui sistem de exerciţii oriental. Munca ce tinde spre o atitudine fizică justă caută aşadar întotdeauna să creeze o structură conformă Fiinţei, adică o atitudine destinsă, deschisă, şi, în acelaşi timp, fermă şi flexibilă, în care suntem transparenţi, capabili deopotrivă să primim FIINŢA şi să acţionăm eficace în lume."
A mea este puterea universului, călăuzită pentru trezirea mea şi pentru trezirea altor suflete adormite!
Ajută-mă să simt că puterea Ta trece prin venele mele, îmi străbate gândurile şi îmi aprinde sentimentele nobile de dragoste pentru Tine!
Învăţând lecţiile pe care mi le dă viaţa, evoluez către o bucurie şi o libertate tot mai mari.
Îţi sunt recunoscător, Doamne, Dumnezeule, pentru fiecare încercare pe care mi-o trimiţi. De fiecare dată când mă poticnesc, ajută-mă să învăţ. De fiecare dată când slăbiciunea mea omenească mă face să cad, ajută-mă să devin mai puternic. Ajută-mă să găsesc în spatele fiecărei dureri înţelepciunea Ta calmă şi reconfortantă.
Sunt statornic şi vesel tot timpul. Ştiu că bucuria nu există în afara mea, ci înlăuntrul meu.
În calmul meditaţiei, în centrul păcii mele lăuntrice, ajută-mă să îţi simt prezenţa emoţională şi aducătoare de bucurie.
"Christos a insistat mult asupra acestui aspect: faptul că trăirea nivelului de conștiință colectivă este disponibilă oricui, că totul se află deja în interior, că este suficient nu ”credință” cât un bob de muștar ci mai curând încredere cât un bob de muștar. Credința și încrederea sunt lucruri diferite, căci credința se referă mai curând la ceva exterior sieși, pe când încrederea are ca punct de aplicare interiorul. Umanitatea, acum două mii de ani, era atât de încremenită în dualitate, atât de înțepenită în perspectiva unei divinități exterioare sieși, încât nu putea percepe cu adevărat mesajul lui Christos. Christos însuși a devenit o imagine exterioară și o confirmare a dualității. Umanitatea a făcut din el un ”chip ciplit” la care să se închine, nepercepând natura interioară a lui Christos și faptul că El se află înăuntru. Cineva care stă în genunchi în fața unei statui a lui Christos este ceva obișnuit, dar cineva care afirmă ”eu sunt Christos” este, din perspectiva acestei umanități care trăiește starea de alienare, o blasfemie. Cine ar face așa ceva ar ajunge cel mai probabil într-un spital de boli psihice. Este semnul neînțelegerii profunde a naturii multidimensionale a conștiinței umane și aceasta este pe cale să se schimbe. Aceasta este transformarea la care participăm cu toți, schimbarea de paradigmă sau oricum ați vrea s-o numiți. Umanitatea începe să devină conștientă de această natură multidimensională a propriei conștiințe, începe să iasă de sub imensa putere de seducție a identificării exclusive cu corpul și mai ales cu mintea sa, începe să ridice vălul de orbire care i-a acoperit privirea un timp atât de îndelungat.
Faptul că umanitatea a fost oarbă nu este și nu a fost niciodată un lucru ”rău”. Nu a fost o pedeapsă divină pentru vreun păcat uitat și nu a fost niciodată urmarea unei erori. A fost urmarea unei alegeri la nivel de Suflet. Alegerea experienței de a fi uman, de a coborî în densitatea unui trup și de a explora această dimensiune a realității prin experiență directă. Din perspectiva Sufletului, orice experiență este un act de creație și un gest de expansiune prin experiență a conștiinței Sufletului. Dar din perspectiva unei ființe umane aflate în plină experiență și în plină uitare adevăratei sale naturi, starea de identificare cu corpul-minte este un adevărat coșmar. Aspectul divin al propriei ființe devine atât de îndepărtat încât pare străin, pare o ființă exterioară și de neînțeles. În logica umană, limitată, care are nevoie de explicații (”de ce am fost aruncat din rai?”), experiența dureroasă a ruperii de întreg pare o pedeapsă. O întreagă mitologie a suferinței, a vinovăției și a păcatului s-au născut din această dorință de ”explica” ceea ce s-a petrecut. O mitologie pe cale de a se dizolva în aceste timpuri ale recuperării adevăratei conștiințe a umanității."Continuarea o puteti citi aici
"E asa de frumoasa iubirea incat merita sa traiesti fiecare clipa in care simti fluturasii in stomac, cand zambetul celui drag umple camera de soare incat nu te mai poti opri sa repeti la infinit aceeasi imagine fotografica."
.jpg)
Sunt fericit pentru norocul tuturor, chiar mai mult decât pentru al meu, pentru că în fericirea meapentru ei rezidă libertatea lăuntrică.
Tot ceea ce am şi ceea ce sunt îţi aparţine Ţie. Mama Sfântă, fă cu acestea după cum Îţi este voia!
Sunt treaz! Plin de energie! Entuziast! Acord întreaga mea vioiciune fiecărui lucru pe care îl fac, ştiind că în conştiinţa absolută Îl voi găsi pe Dumnezeu.
Lasă-mă să mă rog întotdeauna cu atenţie vioaie, trează prezenţei Tale care mă ascultă, ştiind că Tu îmi auzi şi cea mai slabă şoaptă a gândurilor!
Îmi înalt gândurile către calmul lăuntric; în calm primesc inspiraţia de la Eul meu superior.
O, Spiritule, Tu eşti adevărul. În Tine stă împlinirea fiecărei nevoi a mea. Inspiră-mă acum, Doamne, Dumnezeule! Arată-mi calea pe care trebuie să o urmez din cele multe care mi se deschid în faţă!
